- Acest creion, i-a zis bătrânul, îţi va arăta adevăratele culori ale vieţii. Viaţa, nepoţele, are multe culori, dar oamenii deseori nu deosebesc nuanţele calde de cele reci, umbra de lumină, frumosul de urât şi de aceea, băiete, în lume se întâmplă multe lucruri deocheate. Cu ajutorul creionaşului, tu nepoate, vei şti întotdeauna ce culoare ai în faţă. Păstrează-l, ai grijă! Îţi va prinde bine...
Marius i-a mulţumit bunicului, a pus creionul în buzunarul vestei şi... luându-se cu joaca a uitat de preţiosul cadou.
Într-o zi însă, când se întorcea de la şcoală, băiatul a observat în faţa blocului său un trandafir înflorit.
- Ce floare minunată, s-a mirat Marius. O văd întâia oară. Am trecut de atâtea ori pe alături, dar nu am observat-o.
Şi-a amintit de cadoul bunicului. De îndată ce a ajuns acasă - a găsit creionul, a luat o foaie albă de hârtie şi a pornit să deseneze. Nu mai avea nici o îndoială. Creionul era fermecat. Desena şi colora singur cu orişice culoare. Marius doar îl ţinea în mână. Pe foaie apăru un trandafir roşu, catifelat, frumos, de parcă ar fi fost viu. Dar nu se ştie de ce, de pe petalele trandafirului se prelungeau spre rădăcină lacrimi măşcate.
- O floare care plânge? se miră băiatul. Straniu. Ceva nu e în regulă aici.
Marius alergă în curte. În grădiniţa cu flori văzu trandafirul încolăcit de mărăcini, înconjurat de sticle goale şi gunoaie aruncate de pe la balcoanele locatarilor.
- Zău, nu pricep, îşi zise Marius în gând, cum de nu am ştiut până acum că această grădiniţă e atât de neîngrijită?
Porni în grabă să facă curat. Când termină lucrul observă că florile din jur emană o lumină caldă, plăcută. Scăldat de un soare domol al unui sfârşit de primăvară, trandafirul parcă-i zâmbea.
- O, cât de mult se vor bucura trecătorii, cât de mult vor admira zâmbetul trandafirului înflorit.
Ciudat însă. Nici un trecător nu se oprea.
- Oare de ce? Se întrebă Marius, uimit. Privi mai atent. Descoperi că oamenii merg încolăciţi în propria lor umbră.
- Probabil, se gândi Marius, anume umbra le amestecă să observe frumuseţea din jur. Păcat...
Deodată, de pe undeva alergă o fetiţă. Se opri lângă trandafir şi îl sărută.
- Bunico, strigă încântată fetiţa, priveşte, a înflorit trandafirul! E atât de gingaş, e atât de dulce!
- E o floare minunată, îi răspunse bunica apropiindu-se.
- Ca să vezi... Marius rămase şi mai uimit. Nu chiar toată lumea e învălătucită de umbră. Şi fetiţa, şi bunica emanau aceeaşi lumină albă, asemănătoare cu lumina florilor din grădiniţă.
Revenind acasă Marius îşi privi încă odată tabloul. Nici pomină de lacrimi. Petalele trandafirului acum sclipeau de curăţenie. Altă dată, creionul îi desenă un ghemotoc mic, zgribulit, un căţeluş alb cu pete negre. Marius de mult îşi dorea un asemenea căţel. La un moment dat băiatului i se păru că aude un schelălăit jalnic. Alergă la fereastră. Afară ploua. În mijlocul curţii văzu un biet căţeluş - ud, părăsit, neputincios, un căţeluş care în momentul acela cerşea ajutor. Marius nu stătu pe gânduri. Cât ai clipi aduse căţelul în casă. În primul rând îl spălă de noroi. Îi dădu să bea lapte cald apoi, toată ziulica, îl purtă în braţe - să-l încălzească. De atunci el şi Ghemotoc, căci acesta era acum numele căţeluşului, deveniseră prieteni de nedespărţit.
Colegii de clasă nu credeau nimic din ceea ce le povestea Marius despre creionaşul său fermecat.
- Un creionaş fermecat? Ziceau ei. Face minuni? Poveşti... Adevărate poveşti. Cine mai crede astăzi în asemenea păcăleli? Adevărul e că tu, Marius, desenezi în ultima vreme altfel, mai bine parcă... am zice chiar - foarte frumos.
La o lecţie de desen colegul de bancă i-a cerut lui Marius creionaşul.
- Dă-mi-l un pic! Te rog! Vreau să desenez căsuţa bunicilor mei de la ţară. Mi sa făcut foarte dor de ei. Nu i-am văzut de un car de vreme...
Toţi copiii ştiau că Ilie nu are pic de talent la desen. De data asta însă Ilie desena cu uşurinţă. Creionul alerga pe foaie şi în scurt timp copii au văzut o căsuţă mică, curată, scăldată în nucari bătrâni. Căsuţa cu olane roşii, cu brâie albastre avea ferestrele mici şi triste.
- E atât de tristă căsuţa bunicilor tăi, de ce? l-au întrebat copiii pe Ilie.
- Fiindcă sunt singuri, sunt foarte singuri. Mi-e atât de dor de ei...
La acea lecţie tuturor copiilor li s-a făcut dor de bunicii lor. Rând pe rând au împrumutat creionaşul de la Marius şi au desenat câte o căsuţă. Profesoara a lipit desenele unul de altul, iar Marius a scris desubt: acesta e satul tristeţii bunicilor noştri... De atunci nimeni nu s-a mai îndoit că Marius e stăpânul unui creion fermecat. Ba chiar din acel moment în clasa lui Marius lucrurile neobişnuite au pornit să se ţină lanţ. Colegii au început să perceapă evenimentele din jurul lor un pic mai altfel decât înainte.
- Priviţi, ziceau ei, cât sunt de murdare străzile oraşului nostru. E prea multă umbră şi prea puţină căldură în acest oraş. Noi vrem ca oraşul să fie frumos, luminos şi curat. Dar pentru ca acest vis să se realizeze e nevoie de multă muncă, deci la treabă, prieteni!
Pentru început au făcut curat în propria clasă. Apoi au aranjat gazonul din faţa şcolii. Au îngrijit florile, au măturat trotuarul. Au muncit din greu şi chiar dacă mai rămâneau încă multe de făcut, copiii se simţeau fericiţi. La o altă lecţie de desen profesoara a propus elevilor să deseneze oraşul aşa cum ar vrea ei să-l vadă în viitor. Fantezia copiilor a întrecut toate aşteptările. Profesoara a venit cu propunerea să afişeze desenele pe o plachetă în faţa şcolii.
- Oamenii, îşi ziceau copiii, vor dori neapărat ca oraşul să fie cât mai curând exact ca în desenele noastre. Maturii ne vor ajuta şi nu e departe timpul când vom trăi în cel mai minunat oraş de pe lume.
Astfel în faţa şcolii a apărut un mică expoziţie cu genericul: "Oraşul nostru de mâine". Dar majoritatea orăşenilor, preocupaţi de propriile griji, învălătuciţi în propria umbră, continuau să treacă absenţi pe alături.
- Eh! Îşi ziceau cu necaz copilaşii din clasa lui Marius. Nimeni nu ne vede, nimeni nu ne ascultă. Nu-i nimic, se îmbărbătau picii. Vom creşte mari şi vom schimba faţa acestui oraş. Viitorul e al nostru. Lumea pe care o vom construi noi va fi mai frumoasă, mai bună, mult mai curată şi mai cinstită.
- Aoleu! S-a speriat rău de tot un drăcuşor cu corniţele ascuţite şi cu codiţa între vine la urechile căruia a ajuns foarte repede planurile copiilor. Ăştia vor să schimbe lumea?! Vor ca lumea în care trăiesc ei să fie mai bună şi mai dreaptă?! Dar fraţilor, acest lucru nu se va întâmpla niciodată! Nu am de gând să permit o asemenea nelegiuire. Altfel s-a zis cu haita de draci de prin străfundurile iadului căci e bine ştiut: într-o lume corectă - diavolul nu prea are ce face. Cât încă nu e târziu - la treabă, Michiduţă!
Şi drăcuşorul se făcu invizibil, se lipi de copii, apoi din una-n alta află cu uşurinţă că mama tuturor relelor nu e altcineva decât un prăpădit de creionaş.
- Hi, hi, hi, râse mulţumit Michiduţă. Las' că-i arăt eu... Cu mine şi-a găsit nănaşul... Cât ai zice peşte îl fac să nu mai tulbure minţile copilaşilor.
- Altele îţi vor fi de acu înainte farmecele, creionaşule...
Astfel, în una din zile Marius se pomeni fără de cadoul bunicului în buzunar. Îşi aminti că îl uitase pe măsuţa din clasă.
- Nu i se va întâmpla nimic, se linişti băiatul. De ce să-mi fac griji? Totul va fi cum nu se poate de bine.
Între timp, creionaşul rămas singur se întristă rău de tot. Nu-i plăcea singurătatea şi pe deasupra îi mai era şi frică. Ca să mai uite de cele întâmplate începu să viseze. Nici nu observă cum în clasă se lăsă întunericul.
- Unde o fi plecat Marius? Se întrebă cu tristeţe creionaşul. Poate că ar fi mai bine să-l strig? Marius, Marius! strigă el. Unde eşti?!
Fu nespus de surprins când dintr-un colţ al clasei auzi un glas piţigăiat:
- Nu-l striga degeaba, prietene, Marius nu va veni. Te-a părăsit. Pentru totdeauna. Nu mai are nevoie de tine.
- Cine eşti? Nu te cunosc. Arată-te. Vreau să te văd. Şi nu te cred. Mâine voi fi din nou în buzunarul lui Marius...
- Visezi, naivule, îi răspunse iarăşi glasul. De azi înainte - eu îţi voi fi stăpân. Deprinde-te cu gândul...
- Dar cine totuşi eşti? insistă creionaşul. Vino mai aproape!
Deodată, chiar alături, creionaşul observă o făptură ciudată cu două corniţe în cap, cu o coadă lungă, lungă, pe care şi-o învârtea fudul de ici colo.
- Să facem cunoştinţă, cuvântă creatura. Iată-mă! Eu sunt! Michiduţă!
- Michiduţă? Ce nume ciudat...
- Aşa e. De obicei toţi pictorii au nume ciudate.
- Eşti pictor? Nu am auzit de tine până acum.
- Cum? Nu ai auzit de marele pictor Michiduţă? Nu ştii că atunci când oamenii vor să creeze ceva bun şi frumos - eu le amestec culorile?
- Nu ştiu, dar dacă zici tu - te cred. Aş vrea să văd ce poţi. Hai, desenează, te rog!
- Eu? Să desenez? De unul singur? Hi, hi, hi, chicoti drăcuşorul şi strânse creionul cu putere între degetele sale păroase. Toată viaţa de acu înainte noi doi vom desena împreună! Lucruri minunate, băiete! Lucruri minunate!
- Dă-mi drumul, dă-mi drumul! Ţipă, creionaşul. Te rog, mă doare!
- Nici nu mă gândesc. De azi înainte suntem de nedespărţit. Voi pătrunde în inima ta şi de acolo îţi voi porunci să desenezi tot ce îmi va trece mie prin cap. Prin desenele tale oamenii vor vedea dor ce voi dori eu să vadă.
A doua zi, adunându-se în clasă, colegii lui Marius au rămas cu gurile căscate la cele văzute. Tapetele, mesele, scaunele - toate erau zugrăvite cu fel de fel de drăcuşori. Deasupra tablei atârna un tablou cu chipul unui drac bătrân şi caraghios. La început copiii nu ştiau ce să zică până când unul dintre ei îşi reveni şi strigă: Minunat! Minunat! Astfel de desene nu am mai văzut vreodată!
- Adevărat! Au strigat şi ceilalţi. Desenele sunt pur şi simplu superbe!
- Vă plac aceste mâzgălituri? Nu mai deosebiţi urâtul de frumos? Dar ce sa întâmplat cu voi, prieteni? Aţi uitat cum desenează creionaşul meu fermecat? S-a revoltat Marius şi a mers iute spre măsuţa sa, a luat creionul şi a încercat să deseneze ceva la repezeală. Dar mare i-a fost mirarea când pe foaie a apărut un drăcuşor leit celora de pe tapete.
- O, o, o! Iată cine e autorul acestor drăcuşori! Bravo, creionaşule! Ţine-o tot aşa! au strigat copiii în cor. I-au smuls lui Marius creionul din mână apoi, cu mare zarvă, au mai adăugat drăcuşori pe ici, pe colo. S-a iscat o învălmăşeală, a pornit o ceartă, s-a încins o bătaie, s-au răsturnat scaune, mese şi nimeni nu a bănuit că toate se întâmplă din pricina unui prăpădit de drăcuşor pe nume Michiduţă.
Vestea despre creionul care desenează drăcuşori s-a dus ca fulgerul prin toată şcoala. Foarte curând tapetele din clasele alăturate semănau leit cu tapetele din clasa lui Marius. Aceiaşi drăcuşori, aceleaşi mâzgălituri peste tot. Nimic nu mai era ca înainte. Nu se mai făcea curăţenie, florile, neîngrijite, se ofileau, gazonul din faţa şcolii dispăruse. Nimeni nu mai observa că în jur e prea puţină lumină, prea puţină căldură. Tuturor li se părea că e bine aşa. Copiii acum aveau alte preocupări.
Umblând din mână în mână, după ce a făcut ocolul şcolii, creionaşul a trecut la o altă şcoală. În timp scurt toate şcolile din oraş semănau între ele ca nişte picăţele de apă.
Marius nu mai dădea de urma creionaşului
În una din zile însă, plimbându-se cu prietenul său Ghemotoc prin faţa blocului, băiatul observă un copilaş ce desena sârguincios drăcuşori pe păretele casei.
- De unde ai acest creionaş? Îl întrebă Marius pe băieţaş.
- Mi l-au dat la grădiniţă, i-a răspuns piciul. Astăzi e rândul meu să desenez cu el. Mâine creionaşul va fi al altui copil. Îl vezi? E fermecat! Desenează doar ce-i trăsneşte lui prin cap...
- Ştii ceva? I-a sugerat Marius copilului. Lasă-i tu pe ceilalţi! Mai bine hai să facem schimb! Tu-mi dai creionaşul, iar eu îţi dau în loc o cutie întreagă cu creioane colorate. Ce zici? Îţi convine?
- Păi... nu prea. Ăsta e fermecat...
- Când eşti pictor adevărat, orişice creion, orişice pensulă devine fermecată. Cu un singur creion însă, niciodată nu vei deveni un pictor veritabil. Gândeşte-te...
- M-ai convins... aş vrea o cutie cu creioane colorate, dar nu mă minţi?
- Cum să te mint? Ţi le aduc imediat. Aşteaptă-mă aici!
Schimbul a fost făcut. În sfârşit cadoul bunicului era iarăşi în buzunarul lui Marius, dar, cu părere de rău, creionul nu putea desena decât drăcuşori. Până la urmă lui Marius i-au plăcut drăcuşorii. Şi-a înfrumuseţat cu ei camera, a mâzgălit cărţile, caietele apoi, plictisindu-se, a aruncat creionul cât colo şi a uitat de el.
A sosit vacanţa. Bătrânul muntean a coborât muntele, venind să-şi vadă nepotul. De îndată ce a intrat în camera lui Marius - şi-a dat seama de cele întâmplate.
- Marius, a întrebat bătrânul, mai ai creionaşul pe care ţi l-am dăruit de ziua ta?
- Bineînţeles, bunele. Acuşi ţi-l aduc...
- Îmi pare bine că l-ai păstrat, a zis bunelul. Mâine dimineaţă aş vrea să mergem prin oraş. Te-aş ruga să ai creionul la tine. Să nu uiţi. E foarte important...
A doua zi era duminică. Bunicul şi nepotul s-au trezit devreme.
Au pornit să cutreiere oraşul. Au rătăcit timp îndelungat pe străzile aproape pustii. Bunicul i-a povestit lui Marius lucruri nemaipomenit de frumoase. Despre munţii în care s-a născut, despre copilăria sa, despre strămoşi, despre datina străbună. Vremea a trecut pe neobservate. Într-un târziu, ajungând în grădina publică, s-au oprit să se odihnească.
- Marius, a zis bunicul aşezându-se pe o bancă, ai creionaşul?
- Da, bunicule, e aici, în buzunarul de la vestă.
- Dă-l încoace un pic!
Scoţând din buzunar un cuţitaş, bătrânul desfăcu iute creionaşul în două, îi scoase grafitul şi fărâmiţând-ul îl aruncă în lada cu gunoi de alături.
- Ce faci bunicule?! Strigă Marius. E creionaşul meu fermecat!
- Stt... îi făcu bunicul să tacă, acuş o să vezi...
Deodată, din ladă ţâşni speriat un drăcuşor năstruşnic cu două corniţe ascuţite în cap şi o coadă lungă, strâns lipită de vine.
- Te-am prins, râse cu poftă bătrânul apucând şi răsucind de câteva ori codiţa drăcuşorului în jurul degetului. Eşti al meu!
- Dă-mi drumul, lasă-mă! Ţipa şi se zbătea drăcuşorul. N-am să mai fac.
Marius, uimit, privea cu ochii mari cât cepele...
- Vezi? Zise bătrânul. El e vinovat de tot ce se întâmplă în ultima vreme cu voi. Dar acuşi îi găsesc eu ac de cojoc. Cu acelaşi cuţitaş îi scurtă lui Michiduţă coada şi ca şi pe grafitul creionaşului - o aruncă în lada cu gunoi.
Văzându-se fără coadă, dar liber, drăcuşorul o luă la sănătoasa ţipând şi blestemând până când se făcu nevăzut.
- Bunicule, întrebă Marius cu teamă, eu nu voi mai avea niciodată un creionaş fermecat?
- Ba da, îi răspunse blând bătrânul. Iată chiar acum îţi mai dăruiesc unul. Acesta însă va fi ultimul, ai grijă... Lui Michiduţă îi va creşte coada la loc şi chiar dacă nu - se va găsi un altul ca să facă rău. Lumea e plină de draci, iar treaba lor e mereu una şi aceeaşi – să amestece culorile, să-i facă pe oameni să vadă lumea doar cum vor ei. Oamenii însă - trebuie să fie vigilenţi. Tu trebuie să fii vigilent, altfel niciodată nu vei şti care sunt adevăratele culori ale vieţii. M-ai înţeles???
- Da, bunicule, şi se lipi strâns de bătrân.
Pe la o amiază s-au întors acasă. În faţa blocului, au observat acelaşi trandafir înflorit. Era la fel ca odinioară. Roşu, catifelat, superb. Dar ca şi atunci când l-a văzut întâia oară, trandafirul stătea înconjurat de mărăcini şi de gunoaie.
- Un trandafir între mărăcini? S-a întristat bunicul.
- Imediat o să fac curat, bunele. Nu-ţi fă griji!
A pornit în grabă să adune gunoaiele. Când şi-a terminat lucrul Marius a văzut că în jur se revarsă o lumină albă, caldă, plăcută. Lumina venea de la florile din grădiniţă.
În apartament băiatul şi-a găsit pereţii curaţi. Nici pomină de drăcuşori. Marius a luat o foaie de hârtie şi a desenat trandafirul.
- Ce floare minunată, a zis bunicul. E floarea dragostei şi a purităţii...
Marius nu a răspuns nimic. Mai târziu însă s-a apropiat de bătrân şi l-a sărutat:
- Îţi mulţumesc, bunele. Îţi mulţumesc pentru creionaş. E atât de bine să poţi observa frumosul din jur...
- Ai grijă, l-a sfătuit bunelul. Păstrează cu sfinţenie acest cadou! Încă multe lucruri minunate îţi va arăta... Aş vrea, a mai adăugat bătrânul, aş vrea nespus de mult ca în lumea noastră fiecare copil să aibă parte de câte un creion fermecat... Cine ştie, a oftat munteanul, poate că odată şi odată acest lucru se va întâmpla... Să sperăm... Ar fi un lucru nemaipomenit...
