Mărţişorul
Măriuţa trăieşte în căsuţa bunicii de la marginea satului.
Alături e câmpia şi atunci când îi este urât - unde să se joace fetiţa
dacă nu pe câmpie?
Floricelele, fluturaşii, albinuţele, iarba, arbuştii, un
iepuraş năstruşnic cu urechiuşele lungi pe care l-a poreclit Hazlică -
toţi sunt prietenii ei. Hazlică are un picioruş beteag. L-au încolţit
câinii. Nu poate alerga ca oricare alt iepuraş. Ca să nu dea de necazuri
- şi-a găsit culcuş sub o tufă de măcieş. Tufa l-a primit cu
bunăvoinţă. De fiecare dată când iepuraşul intră sau iese din adăpost,
tufa îşi fereşte imediat spinii. Acum nimeni nu poate să-i pricinuiască
vreun rău, mai ales că Măriuţa are mare grijă de el. I-a amenajat
căsuţa, i-a decorat-o frumos, ba chiar i-a cerut bunicii un covoraş pe
care l-a aşternut pe pătucul prietenului său. I-a adus o plapumă de lână
şi în iernile friguroase Hazlică nu ştie de frig. Drept recunoştinţă,
iepuraşul o însoţeşte peste tot. Măriuţa pleacă la izvor - el e alături.
Fetiţa aleargă împreună cu fluturaşii şi buburuzele pe câmpie - Hazlică
aleargă în trei picioruşe din urma lor. Şi toţi sunt veseli, bine
dispuşi, mai ales când afară e primăvară şi soarele străluceşte, iar în
jur e un covor verde, verde acoperit de margarete, de flori galbene de
păpădie, de toporaşi parfumaţi. Fiecare fiinţă se bucură de căldura
primăverii şi nu e fluture, albinuţă, gâză sau floare să nu o cunoască
pe Măriuţa sau pe Hazlică. Fluturaşii îi gâdilă iepuraşului urechiuşele
şi acesta râde de se prăpădeşte. Uneori se încâlcesc în părul Măriuţei
ca nişte fundiţe multicolore şi probabil de aici au început toate
fetiţele din lume să poarte imitaţii de fluturaşi în cosiţe. Măriuţa îi
culege cu grijă din plete, îi aşează pe iarbă, nimeni nu se supără, toţi
sunt veseli şi bine dispuşi.
Albinuţele care roiesc ziulica toată pe deasupra florilor, la
întoarcere spre stup, cu picioruşele grele de nectar, numaidecât fac
popas în palma Măriuţei. Ea le sărută, le urează drum bun, muncitoarele
albine ajung cu bine acasă şi cum să nu vii cu miere dulce, tămăduitoare
atunci când răutăcioasa Răceală îi dă târcoale fetiţei?
Florile dansează împreună cu Măriuţa, Hazlică nu ţine piept
concurenţei, nu e uşor să dansezi dacă ai un picioruş beteag. În timpul
horelor - iepuraşul se aşează în pridvorul căsuţei, priveşte cu tângă
spre dansatoare şi probabil îşi aminteşte de groaznicele momente prin
care a trecut când a fost încolţit de câini. Ca să nu se lase pradă
amintirilor - îşi aduce ghemele de aţă colorată, se aşează comod şi
începe croşetatul. E pasiunea lui cea mare. Croşetează tot ce vede -
flori, gâze, fluturaşi şi mai ales mulţime de morcovi. Culoarea morcovie
e culoarea lui preferată. Şi toporaşii, şi păpădiile şi albăstrelele în
croşetăriile sale sunt portocalii. Doar pe gingaşii ghiocei îi
împleteşte din aţă albă de mătase căci după cum zice el:
Ghiocelul nu-i o floare,
E un fulg de nea pe care
Soarele l-a tot vrăjit
Până fulgul a-nflorit.
Un fulg numaidecât trebuie să fie alb şi nici chiar iepuraşul
nu-şi poate închipui că peste câmpie ar putea să cadă fulguşori
morcovii.
Nimeni nu ştie de unde are Hazlică dragostea asta pentru
croşetat, dar toţi bănuiesc că Măriuţa e de vină. Fetiţa nu doar
croşetează, mânuieşte de minune andrelele, desenează, coase, iar în
serile lungi de iarnă ţese împreună cu bunica sa covoraşe şi prosoape.
Până vine iarna însă, se bucură de soare, de aer, de
copilărie. Şi e mare lucru să ştii să te bucuri de un răsărit de soare,
de o ploiţă caldă, de zâmbetul unei flori, de fâlfâitul unei păsărele,
de tot ce te înconjoară.
În timpul iernii, Măriuţa e la fel de fericită căci chiar
dacă florile şi fluturaşii dorm, iar o mulţime de păsări au plecat în
ţările calde, au rămas vrăbiuţele care au mare nevoie de ajutorul ei.
Măriuţa merge des pe câmpia acoperită de zăpadă. Îşi umple coşuleţul cu
morcovi, cu foi de varză, pune acolo turte dulci coapte de bunica,
seminţe de grâu şi abia se apropie de căsuţa lui Hazlică că imediat un
stol de vrăbiuţe o înconjoară. Seminţele de grâu sunt pentru ele.
Hazlică ronţăie morcovi, vrăbiuţele ciugulesc din palma Măriuţei Din cer
cad fulgi măşcaţi, albi, pufoşi, se aştern peste blăniţa gri a
iepuraşului şi blăniţa devine albă ca neaua.
- Hazlică, râde fetiţa, ai devenit un iepuraş de zăpadă!
- Nu, zice Hazlică. Sunt acelaşi, doar că blăniţa mea în
fiecare iarnă se înălbeşte. Asta pentru ca nici vulpea, nici un alt
animal de pradă să nu mă observe, să nu mă mănânce. Blăniţa mea e foarte
deşteaptă.
Măriuţa stă de vorbă cu vrăbiuţele, se joacă cu fulgii, îl
sărută pe Hazlică, apoi merge acasă căci o aşteaptă bunica. Ba chiar
bunica, de fiecare dată când fetiţa pleacă în ospeţie la iepuraş, o
supraveghează din depărtare; cu baba iarnă nu e de glumă - uneori e
imprevizibilă.
- În curând va fi iarăşi primăvară, se gândeşte Măriuţa. Voi
merge pe câmpie să culeg ghiocei. Aceste floricele sunt atât de gingaşe,
de plăpânde, toată lumea le aşteaptă şi se minunează de curajul lor,
căci chiar trebuie să ai curaj să înfloreşti la primele raze de soare,
după o iarnă grea şi friguroasă.
Până la întâi martie mai sunt doar câteva zile, dar stratul
de zăpadă e gros, continuă să ningă, perdeaua de fulgi e atât de deasă
încât nu se vede nimic. Troianul ajunge la fereastra căsuţei lui
Hazlică. Iepuraşul se înarmează cu o lopăţică şi iese afară să cureţe
zăpada că doar nu o să aştepte până va fi întroienit cu totul.
- Eh, priveşte el cu necaz. Poimâine e primăvară, soarele
însă nici gând nu are să apară. O fi uitat că e timpul să-i trezească la
viaţă pe ghiocei? Îi voi aminti. Dar cum? Şi imediat îi vine o idee.
Chiar dacă e seară şi se face întuneric, Hazlică vine în
cămară, aprinde felinarul în formă de morcov, cu lumină morcovie şi se
pune pe croşetat. Croşetează mulţi, mulţi ghiocei albi de mătase.
Voi agăţa la pieptul fiecărei vrăbiuţe câte un ghiocel
croşetat, îi voi dărui Măriuţei, Măriuţa le va dărui altor copii,
soarele va vedea şi îşi va aminti de ghioceii care ies la lumină doar
datorită razelor sale.
- Hm... stă în cumpănă el. Cu atâta zăpadă în jur, soarele ar
putea să nu observe nimic. De aceea voi croşeta şi ghiocei morcovii. Pe
ăştia nu are cum să nu-i observe.
Dar a terminat aţa portocalie. În schimb i-au rămas multe
ghemuleţe de aţă roşie. Şi Hazlică nu stă mult pe gânduri. Alături de
ghioceii albi acum sunt o mulţime de ghiocei roşii. Iepuraşul îi leagă
câte doi, unul roşu, altul alb, răsucind două aţe, albă şi roşie, le
numeşte mărţişoare în cinstea primei zile de primăvară şi de întâi
martie toate vrăbiuţele, toţi copilaşii din satul Măriuţei, ba chiar şi
câteva bunicuţe poartă mărţişoare în piept. Ca să-i amintească soarelui
că a sosit timpul ghioceilor.
Soarele se trezeşte, vede ce vede şi vai! Îşi pune mâinile în
cap. S-a cam întrecut cu somnul! E primăvară! Oamenii poartă ghiocei la
piept! Până şi vrăbiuţele şi-au aninat ghiocei în pene! Dar de când mă
rog ghioceii au devenit roşii!?
Nu e timp să afle ce s-a întâmplat. Trebuie să elibereze pe
adevăraţii ghiocei din îmbrăţişarea zăpezii. Foarte curând lângă căsuţa
iepuraşului răsar pâlcuri, pâlcuri de floricele albe, plăpânde...
- Hazlică, râde Măriuţa, nu blăniţa ta e foarte deşteaptă, tu
eşti foarte deştept! Lui Hazlică îi pare bine şi zâmbeşte pe sub
mustăţi.
De atunci, în fiecare primăvară, de întâi martie toată lumea
poartă mărţişoare. Ca să nu uite soarele că e vremea vrăjitului...
