Croitoraşul cel isteţ
A fost odată ca niciodată o
domniţă şi domniţa asta era atât de fudulă, că nu-i mai intra nimeni în
voie. Şi de se întâmpla să vie vreun flăcău în peţit, îl punea
numaidecât să-i ghicească vreo ghicitoare şi de n-o putea dezlega, îl
arunca fără milă, batjocorindu-l în fel şi chip. Trecură aşa nenumărate
rânduri de peţitori pe la curtea împărătească şi-n cele din urmă, văzând
că n-o scoate cu nici unul la capăt, domniţa porunci să se dea sfară-n
ţară că se va mărita cu acela care va fi în stare să-i dezlege o
ghicitoare şi că n-are decât să poftească oricine-o vrea, fie el de
neam, fie el om de rând.
Se gândiră mulţi să-şi încerce norocul şi-ntre ei iată că
s-au nimerit să fie şi trei croitori, pe care întâmplarea îi adusese pe
acelaşi drum. Când plecaseră în peţit, doi dintre ei, care erau mai
mărişori de ani, îşi făcuseră socoteală că aşa cum nu dăduseră niciodată
greş cu acul, şi doar era vorba de împunsături iscusite, nu jucărie!
n-aveau să dea greş nici acum, când trebuia să dezlege doar o
ghicitoare. Cel de-al treilea îşi dădu cu ideea că de aici o să-i vie şi
lui norocul, că din altă parte, ştia el bine, n-avea de unde să-l
aştepte...
Cei doi, văzând câte parale face, încercară să-l povăţuiască:
- Măi flăcăule, mai bine ţi-ai vedea de treabă şi-ai sta
frumuşel acasă, că aşa, fără minte cum eşti, tot n-ai s-ajungi la nimic!
Dar te pui cu el! Avea inima uşoară, de parcă i-ar fi adus laude că e
cine ştie ce isteţ, şi le zise că, de vreme cea clocit în minte gândul
ăsta, n-o să-l lase nici în ruptul capului şi că de găsit o să găsească
într-un fel cum s-o scoată la capăt. Şi-o porni la drum, plin de
voioşie, de parcă toată lumea era a lui.
Când ajunseră la curtea împărătească, cei trei croitoraşi
trimiseră vorbă domniţei că aşteaptă să-i pună şi pe ei la încercare cât
mai degrabă, întrucât ei sunt tocmai oamenii potriviţi s-o dezlege,
având o minte atât de subţirică, c-ar putea-o trece cu uşurinţă prin
urechea unui ac.
În clipa când se înfăţişară înainte-i, domniţa întrebă:
- Am două feluri de păr în cap: de câte culori or fi?
- Păi dacă-i vorba numai p-atât, se grăbi să răspundă cel mai
în vârstă dintre croitori, apoi trebuie să fie negru şi alb, ca
postavul care bate-n culoarea piperului şi-a sării, de se cheamă chiar
aşa: sare şi piper.
După ce-i ascultă răspunsul, domniţa-i zise:
- N-ai ghicit; să vedem ce spune mijlociul.
Al doilea fu încredinţat c-o brodeşte sigur şi zise:
- De nu e nici alb, nici negru, atunci de bună seamă că-i
roşu şi cafeniu, ca surtucul pe care-l poartă taica la sărbători.
- N-ai ghicit nici tu, răspunse domniţa. Ia să-l auzim pe prâslea, că, după nas, mi s-ar părea că ştie el ceva...
Croitoraşul nu luă în seamă batjocura şi, înaintând fără sfială, grăi:
- Domniţa are pe dup-o ureche un fir de păr ca argintul şi altul ca aurul şi astea sunt cele două feluri de păr.
Auzindu-l, domniţa se îngălbeni ca şofranul şi fu cât pe-aci să
leşine de spaimă, căci croitoraşul ghicise ceea ce ea credea că nici un
om de pe faţa pământului n-ar putea să ştie. Totuşi, cercă să se
stăpânească şi, după ce-şi mai veni în fire, zise:
- Dac-ai ghicit, ai ghicit, nu mă pot împotrivi... Dar vorba e
că doar cu atât n-o să mă poţi lua de nevastă şi se cade să te mai
supun la o încercare! Jos în grajd am un urs. Să dormi la noapte cu el
şi dacă mâine-n zori, când m-oi trezi eu, te mai afli în viaţă, să ştii
că te iau de bărbat. Dar în sinea ei se gândea aşa: "Las' că mă
descotorosesc eu de tine, procopsitule, că din ghearele ursului până
acum n-a scăpat nimeni cu zile!"
Dar croitoraşul nu se înspăimântă defel, ci, dimpotrivă, grăi cu veselie:
- Ciocul şi norocul! Că ăl de îndrăzneşte şi încearcă înseamnă că pe jumătate a şi câştigat.
De îndată ce se lăsă înserarea, îl duseră pe croitoraş în grajd,
unde-şi avea ursul culcuşul. Cum îl văzu, dihania vru să se năpustească
asupră-i şi să-i dea una zdravănă cu laba, de bun venit.
- Hei, mai încet, mai încet, ursule, strigă croitoraşul. Ce te pripeşti aşa? Că te-oi potoli eu, să mă pomeneşti!
Şi ca şi când n-ar fi avut nici o grijă şi nu l-ar fi aşteptat nici o
primejdie, scoase domol din buzunar nişte nuci şi spărgându-le între
dinţi începu să le ronţăie miezul. Când văzu asta ursul, i se făcu poftă
să mănânce nuci. Croitoraşul, care era un pişicher cum nu s-a mai
văzut, băgă mâna-n buzunar şi făcându-se, pasămite, că-şi uitase cum l-a
primit ursul, îi întinse un pumn plin, dar nu de nuci, ci de pietre...
Ursul le vârî în gură la iuţeală, dar nu le putu sparge,
oricât încleştă el din măsele, şi se căzni de-l trecură zeci de sudori.
"Poftim, gândi el despre dânsul, ditamai namila şi mi s-au
muiat balamalele, de nu mai pot sparge nici o nucă!" Iar croitoraşul îi
zise, ca şi când n-ar fi fost de rangul lui o asemenea treabă:
- Na, sparge-mi şi nucile mele! Vai de tine, măi, ursule, îl
înfruntă croitoraşul, ai o gură cât o şură şi nişte măsele cât dinţii
greblei, da' degeaba, că nu eşti în stare să spargi nişte nuci... Luă
pietrele şi se prefăcu că le bagă-n gură, dar cum era iute de mână, le
schimbă c-o nucă şi, trosc! o sparse între dinţi...
- Ia să mai încerc şi eu o dată, zise atunci ursul, înciudat
şi ruşinat în acelaşi timp. Când mă uit la tine cum le spargi, mi se
pare că-i lucru lesne, dar mai adineauri era cât pe-aci să-mi iasă falca
din loc de-atâta caznă.
Croitoraşul îi întinse iar o mână de pietre şi ursul crâşca din măsele, dând să le spargă, de săreau scântei, dar tot degeaba...
Flăcăul nostru nu lua în seamă de era ursul supărat ori ba,
că vesel nu prea cred eu să fi fost după o asemenea ocară, şi-şi vedea
de treaba lui.
Mai lăsă el să treacă un timp şi după aceea îşi scoase o
scripcă de sub haină şi şi-o potrivi în bărbie, să cânte din ea niţeluş.
Când auzi ursul cântecul nu se mai putu stăpâni, de parcă îi ardea jar
sub tălpi, şi începu să-i tragă o bătută, că sărea cojocul pe el, nu
altceva. Şi cum îi plăcuse tare mult cântecul, îl întrebă pe flăcău:
- Ia ascultă, bre, e greu să cânţi la drăcia asta?
- Da' de unde, i-o jucărie, îi răspunse croitoraşul. Ia
uită-te ici: cu stânga plimbi degetele pe coarde, iar cu dreapta tragi
arcuşul peste ele... Şi după aia cântecul izvorăşte singur din scripcă,
să-ţi ciuleşti urechile şi să-l tot auzi: Trai-lai-la-la!
Trai-lai-la-la!
- Tare mult mi-ar place să deprind şi eu meşteşugul ăsta,
zise ursul, ca să nu mai am nevoie de-un scripcar, când mi-o veni chef
să joc, ci să-mi cânt singur... N-ai vrea să mă-nveţi?
- Cum să nu, bucuros, se grăbi să-i răspundă croitoraşul,
dar, mai înainte de toate, trebuie să-mi dau seama de ai îndemânare. Şi
îndemânarea asta după labe se vede; ia arată-mi-le! Olio, câta mai
unghiile! Trebuie să ţi le mai scurtez niţeluş, că altfel vatămi
strunele...
De unde aduse o menghină, nu ştiu, destul că-l momi pe urs să-şi pună
labele-n ea şi strânse şurubul, că i se învineţiră degetele de atâta
strâns. Apoi îi spuse ursului, râzându-şi de el:
- Acu' aşteaptă până ce-oi veni cu o foarfecă, că doar nu-i zor!
Ursul începu să mormăie şi să se zvârcolească de durere şi ciudă, dar
croitoraşul nu-l luă în seamă şi-l lăsă să mormăie cât i-o plăcea, de
parcă n-ar fi fost lângă el să-l audă. Îşi potrivi într-un colţ o mână
de paie şi, culcându-se pe ea, dormi fără grijă până a doua zi
dimineaţa.
Când îl auzi domniţa pe urs mormăind, crezu că mormăie şi
nu-şi mai găseşte astâmpăr de bucurie că-i făcuse croitoraşului de
petrecanie. A doua zi, în revărsatul zorilor, se sculă veselă şi fără
griji, dar când dădu să se apropie de grajd, ce-i văzură ochii? Ghiujul
de croitoraş se hlizea la ea, teafăr şi nevătămat, de parcă toată lumea
era a lui şi nu l-ar fi ameninţat nicicând vreo primejdie. Acu', biata
domniţă ce putea să mai zică?! Apucase de făgăduise în faţa oamenilor
c-o să-l ia de bărbat şi n-avea cum să-şi mai calce cuvântul.
Împăratul dete poruncă să se aducă o caleaşcă şi domniţa se
urcă în ea, alături de croitoraş. Vezi însă că cei doi tovarăşi ai
croitoraşului erau negri la inimă şi-l pizmuiau pe flăcău pentru că
dăduse peste un asemenea noroc şi, mai înainte ca alaiul să pornească
spre biserică, alergară în cea mai mare grabă să desfacă labele ursului
din strânsoare şi-l lăsară slobod.
Ursul abia aştepta clipa asta; turbat de mânie, o luă la
fugă, gâfâind de sforţarea pe care o făcea, ca să ajungă din urmă
caleaşca. Şi mormăia atât de grozav, că domniţa îl auzi încă de departe
şi începu să ţipe îngrozită:
- Vai de mine şi de mine, s-a luat ursul după noi şi vrea să te mănânce!
Dar croitoraşului nostru ce-i veni în gând? Sprinten cum era şi uşor,
se lăsă cu capu-n jos şi întinzând picioarele afară, prin fereastră, şi
le împreună de-ai fi zis că sunt menghină. Şi strigă la urs, din goana
cailor:
- Uite, vezi menghina? Şterge-o, ori de nu, acu' îţi prind labele într-însa!
Când văzu ursul cum stă treaba, îl apucă un cârcel la inimă şi-o luă la fugă înapoi de-i sfârâiau călcâiele...
Iar croitoraşul nostru se duse în tihnă la biserică, unde se
cunună cu domniţa. Şi trăiră fericiţi împreună, până la adânci
bătrâneţi.
Cine nu crede ce vă zisei, să dea pe loc un pitac, să-i cumpăr o poveste mai adevărată...
