Povestea celor 3 cerbi

In padure traiau trei cerbi ce se intelegeau foarte bine si stateau numai impreuna.Stiau ca daca stau uniti se pot apara de toate primejdiile care ii pandeau la tot pasul.Un lup singuratic,lihnit de foame,le tot dadea tarcoale insa de fiecare data cand incerca sa-i vaneze pe cate unul din ei,ceilalti doi ii sareau in

Continue Reading | comentarii

Povestea Mărţişorul

Mărţişorul

de Emilia Plugaru

        Măriuţa trăieşte în căsuţa bunicii de la marginea satului. Alături e câmpia şi atunci când îi este urât - unde să se joace fetiţa dacă nu pe câmpie?

        Floricelele, fluturaşii, albinuţele, iarba, arbuştii, un iepuraş năstruşnic cu urechiuşele lungi pe care l-a poreclit Hazlică - toţi sunt prietenii ei. Hazlică are un picioruş beteag. L-au încolţit câinii. Nu poate alerga ca oricare alt iepuraş. Ca să nu dea de necazuri - şi-a găsit culcuş sub o tufă de măcieş. Tufa l-a primit cu bunăvoinţă. De fiecare dată când iepuraşul intră sau iese din adăpost, tufa îşi fereşte imediat spinii. Acum nimeni nu poate să-i pricinuiască vreun rău, mai ales că Măriuţa are mare grijă de el. I-a amenajat căsuţa, i-a decorat-o frumos, ba chiar i-a cerut bunicii un covoraş pe care l-a aşternut pe pătucul prietenului său. I-a adus o plapumă de lână şi în iernile friguroase Hazlică nu ştie de frig. Drept recunoştinţă, iepuraşul o însoţeşte peste tot. Măriuţa pleacă la izvor - el e alături. Fetiţa aleargă împreună cu fluturaşii şi buburuzele pe câmpie - Hazlică aleargă în trei picioruşe din urma lor. Şi toţi sunt veseli, bine dispuşi, mai ales când afară e primăvară şi soarele străluceşte, iar în jur e un covor verde, verde acoperit de margarete, de flori galbene de păpădie, de toporaşi parfumaţi. Fiecare fiinţă se bucură de căldura primăverii şi nu e fluture, albinuţă, gâză sau floare să nu o cunoască pe Măriuţa sau pe Hazlică. Fluturaşii îi gâdilă iepuraşului urechiuşele şi acesta râde de se prăpădeşte. Uneori se încâlcesc în părul Măriuţei ca nişte fundiţe multicolore şi probabil de aici au început toate fetiţele din lume să poarte imitaţii de fluturaşi în cosiţe. Măriuţa îi culege cu grijă din plete, îi aşează pe iarbă, nimeni nu se supără, toţi sunt veseli şi bine dispuşi.

        Albinuţele care roiesc ziulica toată pe deasupra florilor, la întoarcere spre stup, cu picioruşele grele de nectar, numaidecât fac popas în palma Măriuţei. Ea le sărută, le urează drum bun, muncitoarele albine ajung cu bine acasă şi cum să nu vii cu miere dulce, tămăduitoare atunci când răutăcioasa Răceală îi dă târcoale fetiţei?

        Florile dansează împreună cu Măriuţa, Hazlică nu ţine piept concurenţei, nu e uşor să dansezi dacă ai un picioruş beteag. În timpul horelor - iepuraşul se aşează în pridvorul căsuţei, priveşte cu tângă spre dansatoare şi probabil îşi aminteşte de groaznicele momente prin care a trecut când a fost încolţit de câini. Ca să nu se lase pradă amintirilor - îşi aduce ghemele de aţă colorată, se aşează comod şi începe croşetatul. E pasiunea lui cea mare. Croşetează tot ce vede - flori, gâze, fluturaşi şi mai ales mulţime de morcovi. Culoarea morcovie e culoarea lui preferată. Şi toporaşii, şi păpădiile şi albăstrelele în croşetăriile sale sunt portocalii. Doar pe gingaşii ghiocei îi împleteşte din aţă albă de mătase căci după cum zice el:

        Ghiocelul nu-i o floare,

        E un fulg de nea pe care

        Soarele l-a tot vrăjit

        Până fulgul a-nflorit.

        Un fulg numaidecât trebuie să fie alb şi nici chiar iepuraşul nu-şi poate închipui că peste câmpie ar putea să cadă fulguşori morcovii.

        Nimeni nu ştie de unde are Hazlică dragostea asta pentru croşetat, dar toţi bănuiesc că Măriuţa e de vină. Fetiţa nu doar croşetează, mânuieşte de minune andrelele, desenează, coase, iar în serile lungi de iarnă ţese împreună cu bunica sa covoraşe şi prosoape.

        Până vine iarna însă, se bucură de soare, de aer, de copilărie. Şi e mare lucru să ştii să te bucuri de un răsărit de soare, de o ploiţă caldă, de zâmbetul unei flori, de fâlfâitul unei păsărele, de tot ce te înconjoară.

        În timpul iernii, Măriuţa e la fel de fericită căci chiar dacă florile şi fluturaşii dorm, iar o mulţime de păsări au plecat în ţările calde, au rămas vrăbiuţele care au mare nevoie de ajutorul ei. Măriuţa merge des pe câmpia acoperită de zăpadă. Îşi umple coşuleţul cu morcovi, cu foi de varză, pune acolo turte dulci coapte de bunica, seminţe de grâu şi abia se apropie de căsuţa lui Hazlică că imediat un stol de vrăbiuţe o înconjoară. Seminţele de grâu sunt pentru ele. Hazlică ronţăie morcovi, vrăbiuţele ciugulesc din palma Măriuţei Din cer cad fulgi măşcaţi, albi, pufoşi, se aştern peste blăniţa gri a iepuraşului şi blăniţa devine albă ca neaua.

        - Hazlică, râde fetiţa, ai devenit un iepuraş de zăpadă!

        - Nu, zice Hazlică. Sunt acelaşi, doar că blăniţa mea în fiecare iarnă se înălbeşte. Asta pentru ca nici vulpea, nici un alt animal de pradă să nu mă observe, să nu mă mănânce. Blăniţa mea e foarte deşteaptă.

        Măriuţa stă de vorbă cu vrăbiuţele, se joacă cu fulgii, îl sărută pe Hazlică, apoi merge acasă căci o aşteaptă bunica. Ba chiar bunica, de fiecare dată când fetiţa pleacă în ospeţie la iepuraş, o supraveghează din depărtare; cu baba iarnă nu e de glumă - uneori e imprevizibilă.

        - În curând va fi iarăşi primăvară, se gândeşte Măriuţa. Voi merge pe câmpie să culeg ghiocei. Aceste floricele sunt atât de gingaşe, de plăpânde, toată lumea le aşteaptă şi se minunează de curajul lor, căci chiar trebuie să ai curaj să înfloreşti la primele raze de soare, după o iarnă grea şi friguroasă.

        Până la întâi martie mai sunt doar câteva zile, dar stratul de zăpadă e gros, continuă să ningă, perdeaua de fulgi e atât de deasă încât nu se vede nimic. Troianul ajunge la fereastra căsuţei lui Hazlică. Iepuraşul se înarmează cu o lopăţică şi iese afară să cureţe zăpada că doar nu o să aştepte până va fi întroienit cu totul.

        - Eh, priveşte el cu necaz. Poimâine e primăvară, soarele însă nici gând nu are să apară. O fi uitat că e timpul să-i trezească la viaţă pe ghiocei? Îi voi aminti. Dar cum? Şi imediat îi vine o idee.

        Chiar dacă e seară şi se face întuneric, Hazlică vine în cămară, aprinde felinarul în formă de morcov, cu lumină morcovie şi se pune pe croşetat. Croşetează mulţi, mulţi ghiocei albi de mătase.

        Voi agăţa la pieptul fiecărei vrăbiuţe câte un ghiocel croşetat, îi voi dărui Măriuţei, Măriuţa le va dărui altor copii, soarele va vedea şi îşi va aminti de ghioceii care ies la lumină doar datorită razelor sale.

        - Hm... stă în cumpănă el. Cu atâta zăpadă în jur, soarele ar putea să nu observe nimic. De aceea voi croşeta şi ghiocei morcovii. Pe ăştia nu are cum să nu-i observe.

        Dar a terminat aţa portocalie. În schimb i-au rămas multe ghemuleţe de aţă roşie. Şi Hazlică nu stă mult pe gânduri. Alături de ghioceii albi acum sunt o mulţime de ghiocei roşii. Iepuraşul îi leagă câte doi, unul roşu, altul alb, răsucind două aţe, albă şi roşie, le numeşte mărţişoare în cinstea primei zile de primăvară şi de întâi martie toate vrăbiuţele, toţi copilaşii din satul Măriuţei, ba chiar şi câteva bunicuţe poartă mărţişoare în piept. Ca să-i amintească soarelui că a sosit timpul ghioceilor.

        Soarele se trezeşte, vede ce vede şi vai! Îşi pune mâinile în cap. S-a cam întrecut cu somnul! E primăvară! Oamenii poartă ghiocei la piept! Până şi vrăbiuţele şi-au aninat ghiocei în pene! Dar de când mă rog ghioceii au devenit roşii!?

        Nu e timp să afle ce s-a întâmplat. Trebuie să elibereze pe adevăraţii ghiocei din îmbrăţişarea zăpezii. Foarte curând lângă căsuţa iepuraşului răsar pâlcuri, pâlcuri de floricele albe, plăpânde...

        - Hazlică, râde Măriuţa, nu blăniţa ta e foarte deşteaptă, tu eşti foarte deştept! Lui Hazlică îi pare bine şi zâmbeşte pe sub mustăţi.

        De atunci, în fiecare primăvară, de întâi martie toată lumea poartă mărţişoare. Ca să nu uite soarele că e vremea vrăjitului...

Continue Reading | comentarii

Povestea Creionaşului fermecat de Emilia Plugaru

   De ziua sa Marius a primit un cadou neobişnuit. Bunicul, care a venit de departe, tocmai din munţi, i-a dăruit un creionaş fermecat.
- Acest creion, i-a zis bătrânul, îţi va arăta adevăratele culori ale vieţii. Viaţa, nepoţele, are multe culori, dar oamenii deseori nu deosebesc nuanţele calde de cele reci, umbra de lumină, frumosul de urât şi de aceea, băiete, în lume se întâmplă multe lucruri deocheate. Cu ajutorul creionaşului, tu nepoate, vei şti întotdeauna ce culoare ai în faţă. Păstrează-l, ai grijă! Îţi va prinde bine...
 Marius i-a mulţumit bunicului, a pus creionul în buzunarul vestei şi... luându-se cu joaca a uitat de preţiosul cadou.

        Într-o zi însă, când se întorcea de la şcoală, băiatul a observat în faţa blocului său un trandafir înflorit.

        - Ce floare minunată, s-a mirat Marius. O văd întâia oară. Am trecut de atâtea ori pe alături, dar nu am observat-o.

        Şi-a amintit de cadoul bunicului. De îndată ce a ajuns acasă - a găsit creionul, a luat o foaie albă de hârtie şi a pornit să deseneze. Nu mai avea nici o îndoială. Creionul era fermecat. Desena şi colora singur cu orişice culoare. Marius doar îl ţinea în mână. Pe foaie apăru un trandafir roşu, catifelat, frumos, de parcă ar fi fost viu. Dar nu se ştie de ce, de pe petalele trandafirului se prelungeau spre rădăcină lacrimi măşcate.

        - O floare care plânge? se miră băiatul. Straniu. Ceva nu e în regulă aici.

        Marius alergă în curte. În grădiniţa cu flori văzu trandafirul încolăcit de mărăcini, înconjurat de sticle goale şi gunoaie aruncate de pe la balcoanele locatarilor.

        - Zău, nu pricep, îşi zise Marius în gând, cum de nu am ştiut până acum că această grădiniţă e atât de neîngrijită?

        Porni în grabă să facă curat. Când termină lucrul observă că florile din jur emană o lumină caldă, plăcută. Scăldat de un soare domol al unui sfârşit de primăvară, trandafirul parcă-i zâmbea.

        - O, cât de mult se vor bucura trecătorii, cât de mult vor admira zâmbetul trandafirului înflorit.

Ciudat însă. Nici un trecător nu se oprea.

        - Oare de ce? Se întrebă Marius, uimit. Privi mai atent. Descoperi că oamenii merg încolăciţi în propria lor umbră.

        - Probabil, se gândi Marius, anume umbra le amestecă să observe frumuseţea din jur. Păcat...

        Deodată, de pe undeva alergă o fetiţă. Se opri lângă trandafir şi îl sărută.

        - Bunico, strigă încântată fetiţa, priveşte, a înflorit trandafirul! E atât de gingaş, e atât de dulce!

        - E o floare minunată, îi răspunse bunica apropiindu-se.

        - Ca să vezi... Marius rămase şi mai uimit. Nu chiar toată lumea e învălătucită de umbră. Şi fetiţa, şi bunica emanau aceeaşi lumină albă, asemănătoare cu lumina florilor din grădiniţă.

        Revenind acasă Marius îşi privi încă odată tabloul. Nici pomină de lacrimi. Petalele trandafirului acum sclipeau de curăţenie. Altă dată, creionul îi desenă un ghemotoc mic, zgribulit, un căţeluş alb cu pete negre. Marius de mult îşi dorea un asemenea căţel. La un moment dat băiatului i se păru că aude un schelălăit jalnic. Alergă la fereastră. Afară ploua. În mijlocul curţii văzu un biet căţeluş - ud, părăsit, neputincios, un căţeluş care în momentul acela cerşea ajutor. Marius nu stătu pe gânduri. Cât ai clipi aduse căţelul în casă. În primul rând îl spălă de noroi. Îi dădu să bea lapte cald apoi, toată ziulica, îl purtă în braţe - să-l încălzească. De atunci el şi Ghemotoc, căci acesta era acum numele căţeluşului, deveniseră prieteni de nedespărţit.

        Colegii de clasă nu credeau nimic din ceea ce le povestea Marius despre creionaşul său fermecat.

        - Un creionaş fermecat? Ziceau ei. Face minuni? Poveşti... Adevărate poveşti. Cine mai crede astăzi în asemenea păcăleli? Adevărul e că tu, Marius, desenezi în ultima vreme altfel, mai bine parcă... am zice chiar - foarte frumos.

        La o lecţie de desen colegul de bancă i-a cerut lui Marius creionaşul.

        - Dă-mi-l un pic! Te rog! Vreau să desenez căsuţa bunicilor mei de la ţară. Mi sa făcut foarte dor de ei. Nu i-am văzut de un car de vreme...

        Toţi copiii ştiau că Ilie nu are pic de talent la desen. De data asta însă Ilie desena cu uşurinţă. Creionul alerga pe foaie şi în scurt timp copii au văzut o căsuţă mică, curată, scăldată în nucari bătrâni. Căsuţa cu olane roşii, cu brâie albastre avea ferestrele mici şi triste.

        - E atât de tristă căsuţa bunicilor tăi, de ce? l-au întrebat copiii pe Ilie.

        - Fiindcă sunt singuri, sunt foarte singuri. Mi-e atât de dor de ei...

        La acea lecţie tuturor copiilor li s-a făcut dor de bunicii lor. Rând pe rând au împrumutat creionaşul de la Marius şi au desenat câte o căsuţă. Profesoara a lipit desenele unul de altul, iar Marius a scris desubt: acesta e satul tristeţii bunicilor noştri... De atunci nimeni nu s-a mai îndoit că Marius e stăpânul unui creion fermecat. Ba chiar din acel moment în clasa lui Marius lucrurile neobişnuite au pornit să se ţină lanţ. Colegii au început să perceapă evenimentele din jurul lor un pic mai altfel decât înainte.

        - Priviţi, ziceau ei, cât sunt de murdare străzile oraşului nostru. E prea multă umbră şi prea puţină căldură în acest oraş. Noi vrem ca oraşul să fie frumos, luminos şi curat. Dar pentru ca acest vis să se realizeze e nevoie de multă muncă, deci la treabă, prieteni!

        Pentru început au făcut curat în propria clasă. Apoi au aranjat gazonul din faţa şcolii. Au îngrijit florile, au măturat trotuarul. Au muncit din greu şi chiar dacă mai rămâneau încă multe de făcut, copiii se simţeau fericiţi. La o altă lecţie de desen profesoara a propus elevilor să deseneze oraşul aşa cum ar vrea ei să-l vadă în viitor. Fantezia copiilor a întrecut toate aşteptările. Profesoara a venit cu propunerea să afişeze desenele pe o plachetă în faţa şcolii.

        - Oamenii, îşi ziceau copiii, vor dori neapărat ca oraşul să fie cât mai curând exact ca în desenele noastre. Maturii ne vor ajuta şi nu e departe timpul când vom trăi în cel mai minunat oraş de pe lume.

        Astfel în faţa şcolii a apărut un mică expoziţie cu genericul: "Oraşul nostru de mâine". Dar majoritatea orăşenilor, preocupaţi de propriile griji, învălătuciţi în propria umbră, continuau să treacă absenţi pe alături.

        - Eh! Îşi ziceau cu necaz copilaşii din clasa lui Marius. Nimeni nu ne vede, nimeni nu ne ascultă. Nu-i nimic, se îmbărbătau picii. Vom creşte mari şi vom schimba faţa acestui oraş. Viitorul e al nostru. Lumea pe care o vom construi noi va fi mai frumoasă, mai bună, mult mai curată şi mai cinstită.

        - Aoleu! S-a speriat rău de tot un drăcuşor cu corniţele ascuţite şi cu codiţa între vine la urechile căruia a ajuns foarte repede planurile copiilor. Ăştia vor să schimbe lumea?! Vor ca lumea în care trăiesc ei să fie mai bună şi mai dreaptă?! Dar fraţilor, acest lucru nu se va întâmpla niciodată! Nu am de gând să permit o asemenea nelegiuire. Altfel s-a zis cu haita de draci de prin străfundurile iadului căci e bine ştiut: într-o lume corectă - diavolul nu prea are ce face. Cât încă nu e târziu - la treabă, Michiduţă!

Şi drăcuşorul se făcu invizibil, se lipi de copii, apoi din una-n alta află cu uşurinţă că mama tuturor relelor nu e altcineva decât un prăpădit de creionaş.

        - Hi, hi, hi, râse mulţumit Michiduţă. Las' că-i arăt eu... Cu mine şi-a găsit nănaşul... Cât ai zice peşte îl fac să nu mai tulbure minţile copilaşilor.

        - Altele îţi vor fi de acu înainte farmecele, creionaşule...

Astfel, în una din zile Marius se pomeni fără de cadoul bunicului în buzunar. Îşi aminti că îl uitase pe măsuţa din clasă.

        - Nu i se va întâmpla nimic, se linişti băiatul. De ce să-mi fac griji? Totul va fi cum nu se poate de bine.

Între timp, creionaşul rămas singur se întristă rău de tot. Nu-i plăcea singurătatea şi pe deasupra îi mai era şi frică. Ca să mai uite de cele întâmplate începu să viseze. Nici nu observă cum în clasă se lăsă întunericul.

        - Unde o fi plecat Marius? Se întrebă cu tristeţe creionaşul. Poate că ar fi mai bine să-l strig? Marius, Marius! strigă el. Unde eşti?!

Fu nespus de surprins când dintr-un colţ al clasei auzi un glas piţigăiat:

        - Nu-l striga degeaba, prietene, Marius nu va veni. Te-a părăsit. Pentru totdeauna. Nu mai are nevoie de tine.

        - Cine eşti? Nu te cunosc. Arată-te. Vreau să te văd. Şi nu te cred. Mâine voi fi din nou în buzunarul lui Marius...

        - Visezi, naivule, îi răspunse iarăşi glasul. De azi înainte - eu îţi voi fi stăpân. Deprinde-te cu gândul...

        - Dar cine totuşi eşti? insistă creionaşul. Vino mai aproape!

Deodată, chiar alături, creionaşul observă o făptură ciudată cu două corniţe în cap, cu o coadă lungă, lungă, pe care şi-o învârtea fudul de ici colo.

        - Să facem cunoştinţă, cuvântă creatura. Iată-mă! Eu sunt! Michiduţă!

        - Michiduţă? Ce nume ciudat...

        - Aşa e. De obicei toţi pictorii au nume ciudate.

        - Eşti pictor? Nu am auzit de tine până acum.

        - Cum? Nu ai auzit de marele pictor Michiduţă? Nu ştii că atunci când oamenii vor să creeze ceva bun şi frumos - eu le amestec culorile?

        - Nu ştiu, dar dacă zici tu - te cred. Aş vrea să văd ce poţi. Hai, desenează, te rog!

        - Eu? Să desenez? De unul singur? Hi, hi, hi, chicoti drăcuşorul şi strânse creionul cu putere între degetele sale păroase. Toată viaţa de acu înainte noi doi vom desena împreună! Lucruri minunate, băiete! Lucruri minunate!

        - Dă-mi drumul, dă-mi drumul! Ţipă, creionaşul. Te rog, mă doare!

        - Nici nu mă gândesc. De azi înainte suntem de nedespărţit. Voi pătrunde în inima ta şi de acolo îţi voi porunci să desenezi tot ce îmi va trece mie prin cap. Prin desenele tale oamenii vor vedea dor ce voi dori eu să vadă.

A doua zi, adunându-se în clasă, colegii lui Marius au rămas cu gurile căscate la cele văzute. Tapetele, mesele, scaunele - toate erau zugrăvite cu fel de fel de drăcuşori. Deasupra tablei atârna un tablou cu chipul unui drac bătrân şi caraghios. La început copiii nu ştiau ce să zică până când unul dintre ei îşi reveni şi strigă: Minunat! Minunat! Astfel de desene nu am mai văzut vreodată!

        - Adevărat! Au strigat şi ceilalţi. Desenele sunt pur şi simplu superbe!

        - Vă plac aceste mâzgălituri? Nu mai deosebiţi urâtul de frumos? Dar ce sa întâmplat cu voi, prieteni? Aţi uitat cum desenează creionaşul meu fermecat? S-a revoltat Marius şi a mers iute spre măsuţa sa, a luat creionul şi a încercat să deseneze ceva la repezeală. Dar mare i-a fost mirarea când pe foaie a apărut un drăcuşor leit celora de pe tapete.

        - O, o, o! Iată cine e autorul acestor drăcuşori! Bravo, creionaşule! Ţine-o tot aşa! au strigat copiii în cor. I-au smuls lui Marius creionul din mână apoi, cu mare zarvă, au mai adăugat drăcuşori pe ici, pe colo. S-a iscat o învălmăşeală, a pornit o ceartă, s-a încins o bătaie, s-au răsturnat scaune, mese şi nimeni nu a bănuit că toate se întâmplă din pricina unui prăpădit de drăcuşor pe nume Michiduţă.

        Vestea despre creionul care desenează drăcuşori s-a dus ca fulgerul prin toată şcoala. Foarte curând tapetele din clasele alăturate semănau leit cu tapetele din clasa lui Marius. Aceiaşi drăcuşori, aceleaşi mâzgălituri peste tot. Nimic nu mai era ca înainte. Nu se mai făcea curăţenie, florile, neîngrijite, se ofileau, gazonul din faţa şcolii dispăruse. Nimeni nu mai observa că în jur e prea puţină lumină, prea puţină căldură. Tuturor li se părea că e bine aşa. Copiii acum aveau alte preocupări.

        Umblând din mână în mână, după ce a făcut ocolul şcolii, creionaşul a trecut la o altă şcoală. În timp scurt toate şcolile din oraş semănau între ele ca nişte picăţele de apă.

Marius nu mai dădea de urma creionaşului

În una din zile însă, plimbându-se cu prietenul său Ghemotoc prin faţa blocului, băiatul observă un copilaş ce desena sârguincios drăcuşori pe păretele casei.

        - De unde ai acest creionaş? Îl întrebă Marius pe băieţaş.

        - Mi l-au dat la grădiniţă, i-a răspuns piciul. Astăzi e rândul meu să desenez cu el. Mâine creionaşul va fi al altui copil. Îl vezi? E fermecat! Desenează doar ce-i trăsneşte lui prin cap...

        - Ştii ceva? I-a sugerat Marius copilului. Lasă-i tu pe ceilalţi! Mai bine hai să facem schimb! Tu-mi dai creionaşul, iar eu îţi dau în loc o cutie întreagă cu creioane colorate. Ce zici? Îţi convine?

        - Păi... nu prea. Ăsta e fermecat...

        - Când eşti pictor adevărat, orişice creion, orişice pensulă devine fermecată. Cu un singur creion însă, niciodată nu vei deveni un pictor veritabil. Gândeşte-te...

        - M-ai convins... aş vrea o cutie cu creioane colorate, dar nu mă minţi?

        - Cum să te mint? Ţi le aduc imediat. Aşteaptă-mă aici!

Schimbul a fost făcut. În sfârşit cadoul bunicului era iarăşi în buzunarul lui Marius, dar, cu părere de rău, creionul nu putea desena decât drăcuşori. Până la urmă lui Marius i-au plăcut drăcuşorii. Şi-a înfrumuseţat cu ei camera, a mâzgălit cărţile, caietele apoi, plictisindu-se, a aruncat creionul cât colo şi a uitat de el.

        A sosit vacanţa. Bătrânul muntean a coborât muntele, venind să-şi vadă nepotul. De îndată ce a intrat în camera lui Marius - şi-a dat seama de cele întâmplate.

        - Marius, a întrebat bătrânul, mai ai creionaşul pe care ţi l-am dăruit de ziua ta?

        - Bineînţeles, bunele. Acuşi ţi-l aduc...

        - Îmi pare bine că l-ai păstrat, a zis bunelul. Mâine dimineaţă aş vrea să mergem prin oraş. Te-aş ruga să ai creionul la tine. Să nu uiţi. E foarte important...

        A doua zi era duminică. Bunicul şi nepotul s-au trezit devreme.

Au pornit să cutreiere oraşul. Au rătăcit timp îndelungat pe străzile aproape pustii. Bunicul i-a povestit lui Marius lucruri nemaipomenit de frumoase. Despre munţii în care s-a născut, despre copilăria sa, despre strămoşi, despre datina străbună. Vremea a trecut pe neobservate. Într-un târziu, ajungând în grădina publică, s-au oprit să se odihnească.

        - Marius, a zis bunicul aşezându-se pe o bancă, ai creionaşul?

        - Da, bunicule, e aici, în buzunarul de la vestă.

        - Dă-l încoace un pic!

Scoţând din buzunar un cuţitaş, bătrânul desfăcu iute creionaşul în două, îi scoase grafitul şi fărâmiţând-ul îl aruncă în lada cu gunoi de alături.

        - Ce faci bunicule?! Strigă Marius. E creionaşul meu fermecat!

        - Stt... îi făcu bunicul să tacă, acuş o să vezi...

Deodată, din ladă ţâşni speriat un drăcuşor năstruşnic cu două corniţe ascuţite în cap şi o coadă lungă, strâns lipită de vine.

        - Te-am prins, râse cu poftă bătrânul apucând şi răsucind de câteva ori codiţa drăcuşorului în jurul degetului. Eşti al meu!

        - Dă-mi drumul, lasă-mă! Ţipa şi se zbătea drăcuşorul. N-am să mai fac.

Marius, uimit, privea cu ochii mari cât cepele...

        - Vezi? Zise bătrânul. El e vinovat de tot ce se întâmplă în ultima vreme cu voi. Dar acuşi îi găsesc eu ac de cojoc. Cu acelaşi cuţitaş îi scurtă lui Michiduţă coada şi ca şi pe grafitul creionaşului - o aruncă în lada cu gunoi.

Văzându-se fără coadă, dar liber, drăcuşorul o luă la sănătoasa ţipând şi blestemând până când se făcu nevăzut.

        - Bunicule, întrebă Marius cu teamă, eu nu voi mai avea niciodată un creionaş fermecat?

        - Ba da, îi răspunse blând bătrânul. Iată chiar acum îţi mai dăruiesc unul. Acesta însă va fi ultimul, ai grijă... Lui Michiduţă îi va creşte coada la loc şi chiar dacă nu - se va găsi un altul ca să facă rău. Lumea e plină de draci, iar treaba lor e mereu una şi aceeaşi – să amestece culorile, să-i facă pe oameni să vadă lumea doar cum vor ei. Oamenii însă - trebuie să fie vigilenţi. Tu trebuie să fii vigilent, altfel niciodată nu vei şti care sunt adevăratele culori ale vieţii. M-ai înţeles???

        - Da, bunicule, şi se lipi strâns de bătrân.

Pe la o amiază s-au întors acasă. În faţa blocului, au observat acelaşi trandafir înflorit. Era la fel ca odinioară. Roşu, catifelat, superb. Dar ca şi atunci când l-a văzut întâia oară, trandafirul stătea înconjurat de mărăcini şi de gunoaie.

        - Un trandafir între mărăcini? S-a întristat bunicul.

        - Imediat o să fac curat, bunele. Nu-ţi fă griji!

A pornit în grabă să adune gunoaiele. Când şi-a terminat lucrul Marius a văzut că în jur se revarsă o lumină albă, caldă, plăcută. Lumina venea de la florile din grădiniţă.

În apartament băiatul şi-a găsit pereţii curaţi. Nici pomină de drăcuşori. Marius a luat o foaie de hârtie şi a desenat trandafirul.

        - Ce floare minunată, a zis bunicul. E floarea dragostei şi a purităţii...

Marius nu a răspuns nimic. Mai târziu însă s-a apropiat de bătrân şi l-a sărutat:

        - Îţi mulţumesc, bunele. Îţi mulţumesc pentru creionaş. E atât de bine să poţi observa frumosul din jur...

        - Ai grijă, l-a sfătuit bunelul. Păstrează cu sfinţenie acest cadou! Încă multe lucruri minunate îţi va arăta... Aş vrea, a mai adăugat bătrânul, aş vrea nespus de mult ca în lumea noastră fiecare copil să aibă parte de câte un creion fermecat... Cine ştie, a oftat munteanul, poate că odată şi odată acest lucru se va întâmpla... Să sperăm... Ar fi un lucru nemaipomenit...

Continue Reading | comentarii

Croitoraşul cel isteţ

Croitoraşul cel isteţ

de Fraţii Grimm

 A fost odată ca niciodată o domniţă şi domniţa asta era atât de fudulă, că nu-i mai intra nimeni în voie. Şi de se întâmpla să vie vreun flăcău în peţit, îl punea numaidecât să-i ghicească vreo ghicitoare şi de n-o putea dezlega, îl arunca fără milă, batjocorindu-l în fel şi chip. Trecură aşa nenumărate rânduri de peţitori pe la curtea împărătească şi-n cele din urmă, văzând că n-o scoate cu nici unul la capăt, domniţa porunci să se dea sfară-n ţară că se va mărita cu acela care va fi în stare să-i dezlege o ghicitoare şi că n-are decât să poftească oricine-o vrea, fie el de neam, fie el om de rând.

        Se gândiră mulţi să-şi încerce norocul şi-ntre ei iată că s-au nimerit să fie şi trei croitori, pe care întâmplarea îi adusese pe acelaşi drum. Când plecaseră în peţit, doi dintre ei, care erau mai mărişori de ani, îşi făcuseră socoteală că aşa cum nu dăduseră niciodată greş cu acul, şi doar era vorba de împunsături iscusite, nu jucărie! n-aveau să dea greş nici acum, când trebuia să dezlege doar o ghicitoare. Cel de-al treilea îşi dădu cu ideea că de aici o să-i vie şi lui norocul, că din altă parte, ştia el bine, n-avea de unde să-l aştepte...

Cei doi, văzând câte parale face, încercară să-l povăţuiască:

        - Măi flăcăule, mai bine ţi-ai vedea de treabă şi-ai sta frumuşel acasă, că aşa, fără minte cum eşti, tot n-ai s-ajungi la nimic!

Dar te pui cu el! Avea inima uşoară, de parcă i-ar fi adus laude că e cine ştie ce isteţ, şi le zise că, de vreme cea clocit în minte gândul ăsta, n-o să-l lase nici în ruptul capului şi că de găsit o să găsească într-un fel cum s-o scoată la capăt. Şi-o porni la drum, plin de voioşie, de parcă toată lumea era a lui.

        Când ajunseră la curtea împărătească, cei trei croitoraşi trimiseră vorbă domniţei că aşteaptă să-i pună şi pe ei la încercare cât mai degrabă, întrucât ei sunt tocmai oamenii potriviţi s-o dezlege, având o minte atât de subţirică, c-ar putea-o trece cu uşurinţă prin urechea unui ac.

În clipa când se înfăţişară înainte-i, domniţa întrebă:

        - Am două feluri de păr în cap: de câte culori or fi?

        - Păi dacă-i vorba numai p-atât, se grăbi să răspundă cel mai în vârstă dintre croitori, apoi trebuie să fie negru şi alb, ca postavul care bate-n culoarea piperului şi-a sării, de se cheamă chiar aşa: sare şi piper.

După ce-i ascultă răspunsul, domniţa-i zise:

        - N-ai ghicit; să vedem ce spune mijlociul.

Al doilea fu încredinţat c-o brodeşte sigur şi zise:

        - De nu e nici alb, nici negru, atunci de bună seamă că-i roşu şi cafeniu, ca surtucul pe care-l poartă taica la sărbători.

        - N-ai ghicit nici tu, răspunse domniţa. Ia să-l auzim pe prâslea, că, după nas, mi s-ar părea că ştie el ceva...

Croitoraşul nu luă în seamă batjocura şi, înaintând fără sfială, grăi:

        - Domniţa are pe dup-o ureche un fir de păr ca argintul şi altul ca aurul şi astea sunt cele două feluri de păr.

Auzindu-l, domniţa se îngălbeni ca şofranul şi fu cât pe-aci să leşine de spaimă, căci croitoraşul ghicise ceea ce ea credea că nici un om de pe faţa pământului n-ar putea să ştie. Totuşi, cercă să se stăpânească şi, după ce-şi mai veni în fire, zise:

        - Dac-ai ghicit, ai ghicit, nu mă pot împotrivi... Dar vorba e că doar cu atât n-o să mă poţi lua de nevastă şi se cade să te mai supun la o încercare! Jos în grajd am un urs. Să dormi la noapte cu el şi dacă mâine-n zori, când m-oi trezi eu, te mai afli în viaţă, să ştii că te iau de bărbat. Dar în sinea ei se gândea aşa: "Las' că mă descotorosesc eu de tine, procopsitule, că din ghearele ursului până acum n-a scăpat nimeni cu zile!"

Dar croitoraşul nu se înspăimântă defel, ci, dimpotrivă, grăi cu veselie:

        - Ciocul şi norocul! Că ăl de îndrăzneşte şi încearcă înseamnă că pe jumătate a şi câştigat.

De îndată ce se lăsă înserarea, îl duseră pe croitoraş în grajd, unde-şi avea ursul culcuşul. Cum îl văzu, dihania vru să se năpustească asupră-i şi să-i dea una zdravănă cu laba, de bun venit.

        - Hei, mai încet, mai încet, ursule, strigă croitoraşul. Ce te pripeşti aşa? Că te-oi potoli eu, să mă pomeneşti!

Şi ca şi când n-ar fi avut nici o grijă şi nu l-ar fi aşteptat nici o primejdie, scoase domol din buzunar nişte nuci şi spărgându-le între dinţi începu să le ronţăie miezul. Când văzu asta ursul, i se făcu poftă să mănânce nuci. Croitoraşul, care era un pişicher cum nu s-a mai văzut, băgă mâna-n buzunar şi făcându-se, pasămite, că-şi uitase cum l-a primit ursul, îi întinse un pumn plin, dar nu de nuci, ci de pietre...

        Ursul le vârî în gură la iuţeală, dar nu le putu sparge, oricât încleştă el din măsele, şi se căzni de-l trecură zeci de sudori.

        "Poftim, gândi el despre dânsul, ditamai namila şi mi s-au muiat balamalele, de nu mai pot sparge nici o nucă!" Iar croitoraşul îi zise, ca şi când n-ar fi fost de rangul lui o asemenea treabă:

        - Na, sparge-mi şi nucile mele! Vai de tine, măi, ursule, îl înfruntă croitoraşul, ai o gură cât o şură şi nişte măsele cât dinţii greblei, da' degeaba, că nu eşti în stare să spargi nişte nuci... Luă pietrele şi se prefăcu că le bagă-n gură, dar cum era iute de mână, le schimbă c-o nucă şi, trosc! o sparse între dinţi...

        - Ia să mai încerc şi eu o dată, zise atunci ursul, înciudat şi ruşinat în acelaşi timp. Când mă uit la tine cum le spargi, mi se pare că-i lucru lesne, dar mai adineauri era cât pe-aci să-mi iasă falca din loc de-atâta caznă.

Croitoraşul îi întinse iar o mână de pietre şi ursul crâşca din măsele, dând să le spargă, de săreau scântei, dar tot degeaba...

        Flăcăul nostru nu lua în seamă de era ursul supărat ori ba, că vesel nu prea cred eu să fi fost după o asemenea ocară, şi-şi vedea de treaba lui.

        Mai lăsă el să treacă un timp şi după aceea îşi scoase o scripcă de sub haină şi şi-o potrivi în bărbie, să cânte din ea niţeluş. Când auzi ursul cântecul nu se mai putu stăpâni, de parcă îi ardea jar sub tălpi, şi începu să-i tragă o bătută, că sărea cojocul pe el, nu altceva. Şi cum îi plăcuse tare mult cântecul, îl întrebă pe flăcău:

        - Ia ascultă, bre, e greu să cânţi la drăcia asta?

        - Da' de unde, i-o jucărie, îi răspunse croitoraşul. Ia uită-te ici: cu stânga plimbi degetele pe coarde, iar cu dreapta tragi arcuşul peste ele... Şi după aia cântecul izvorăşte singur din scripcă, să-ţi ciuleşti urechile şi să-l tot auzi: Trai-lai-la-la! Trai-lai-la-la!

        - Tare mult mi-ar place să deprind şi eu meşteşugul ăsta, zise ursul, ca să nu mai am nevoie de-un scripcar, când mi-o veni chef să joc, ci să-mi cânt singur... N-ai vrea să mă-nveţi?

        - Cum să nu, bucuros, se grăbi să-i răspundă croitoraşul, dar, mai înainte de toate, trebuie să-mi dau seama de ai îndemânare. Şi îndemânarea asta după labe se vede; ia arată-mi-le! Olio, câta mai unghiile! Trebuie să ţi le mai scurtez niţeluş, că altfel vatămi strunele...

De unde aduse o menghină, nu ştiu, destul că-l momi pe urs să-şi pună labele-n ea şi strânse şurubul, că i se învineţiră degetele de atâta strâns. Apoi îi spuse ursului, râzându-şi de el:

        - Acu' aşteaptă până ce-oi veni cu o foarfecă, că doar nu-i zor!

Ursul începu să mormăie şi să se zvârcolească de durere şi ciudă, dar croitoraşul nu-l luă în seamă şi-l lăsă să mormăie cât i-o plăcea, de parcă n-ar fi fost lângă el să-l audă. Îşi potrivi într-un colţ o mână de paie şi, culcându-se pe ea, dormi fără grijă până a doua zi dimineaţa.

        Când îl auzi domniţa pe urs mormăind, crezu că mormăie şi nu-şi mai găseşte astâmpăr de bucurie că-i făcuse croitoraşului de petrecanie. A doua zi, în revărsatul zorilor, se sculă veselă şi fără griji, dar când dădu să se apropie de grajd, ce-i văzură ochii? Ghiujul de croitoraş se hlizea la ea, teafăr şi nevătămat, de parcă toată lumea era a lui şi nu l-ar fi ameninţat nicicând vreo primejdie. Acu', biata domniţă ce putea să mai zică?! Apucase de făgăduise în faţa oamenilor c-o să-l ia de bărbat şi n-avea cum să-şi mai calce cuvântul.

        Împăratul dete poruncă să se aducă o caleaşcă şi domniţa se urcă în ea, alături de croitoraş. Vezi însă că cei doi tovarăşi ai croitoraşului erau negri la inimă şi-l pizmuiau pe flăcău pentru că dăduse peste un asemenea noroc şi, mai înainte ca alaiul să pornească spre biserică, alergară în cea mai mare grabă să desfacă labele ursului din strânsoare şi-l lăsară slobod.

        Ursul abia aştepta clipa asta; turbat de mânie, o luă la fugă, gâfâind de sforţarea pe care o făcea, ca să ajungă din urmă caleaşca. Şi mormăia atât de grozav, că domniţa îl auzi încă de departe şi începu să ţipe îngrozită:

        - Vai de mine şi de mine, s-a luat ursul după noi şi vrea să te mănânce!

Dar croitoraşului nostru ce-i veni în gând? Sprinten cum era şi uşor, se lăsă cu capu-n jos şi întinzând picioarele afară, prin fereastră, şi le împreună de-ai fi zis că sunt menghină. Şi strigă la urs, din goana cailor:

        - Uite, vezi menghina? Şterge-o, ori de nu, acu' îţi prind labele într-însa!

Când văzu ursul cum stă treaba, îl apucă un cârcel la inimă şi-o luă la fugă înapoi de-i sfârâiau călcâiele...

        Iar croitoraşul nostru se duse în tihnă la biserică, unde se cunună cu domniţa. Şi trăiră fericiţi împreună, până la adânci bătrâneţi.

        Cine nu crede ce vă zisei, să dea pe loc un pitac, să-i cumpăr o poveste mai adevărată...

Continue Reading | comentarii

Lupul şi cei şapte iezi

  Lupul şi cei şapte iezi

de Fraţii Grimm

A fost odată o capră bătrână şi capra asta avea şapte iezi, pe care-i iubea aşa cum numai o mamă îşi iubeşte copiii. Într-o zi, trebuind să plece în pădure ca să le aducă de-ale gurii, capra strânse în jurul ei pe cei şapte iezi şi le grăi astfel:

        - Dragii mei copilaşi, eu trebuie să plec în pădure. În lipsa mea, căutaţi de fiţi cuminţi şi, mai cu seamă, feriţi-vă de lup. Că de-ar izbuti să intre pacostea asta de fiară în casă, pe toţi v-ar înghiţi şi n-ar mai rămâne nici măcar un oscior din voi! Diavolul ăsta de lup ştie să se arate adesea sub chipul unei alte vietăţi, dar pe voi n-o să vă-nşele, sunt sigură, fiindcă o să-l puteţi dibăci de-ndată după glasul cel dogit şi gros şi după labele cele negre.

Iezii luară aminte la cele spuse de capră şi-i răspunseră:

        - Poţi pleca fără grijă, măicuţă dragă, c-om şti noi să ne păzim de lup!

Capra behăi a mulţumire şi o porni liniştită la drum. Nu trecu multă vreme, şi numai ce bătu cineva la uşă, strigând:

        - Dragi copilaşi, deschideţi uşa, că sunt eu, mama voastră. Şi-am adus pentru fiecare câte ceva bun.

Dar iezii îl recunoscură pe lup, după glasul lui gros şi dogit, şi răspunseră:

        - Nu deschidem, că tu nu eşti mama noastră! Glasul măicuţei e subţire şi blând, pe când al tău e gros şi dogit. Nu ne poţi înşela: Tu eşti lupul!

Auzind el acestea, o întinse spre dugheana unui neguţător şi cumpără de-acolo o bucată mare de cretă. Făcu hap! o înghiţi şi glasul i se subţie, pasămite, chiar pe loc. Apoi grăbi să se reîntoarcă la căsuţa caprei şi, cioc, cioc, bătu din nou la uşă. Şi c-un glas subţirel, strigă;

        - Dragi copilaşi, deschideţi uşa, că sunt eu, mama voastră. Şi-am adus pentru fiecare câte ceva bun.

Iezii era cât pe-aci să deschidă, dar vezi că lupul se dădu repede de gol... Cum nu mai avea răbdare, se proptise cu labele de pervazul ferestrei, căutând să privească înăuntru. Şi de cum îi zăriră labele cele negre, iezii răspunseră-n cor:

        - Nu deschidem, că mama noastră nu are labe negre ca ale tale. Nu ne poţi înşela: tu eşti lupul!

Văzând el şi de data asta că nu-i poate amăgi, pe dată alergă la brutar şi-i spuse:

        - M-am înţepat la piciorul ăsta şi te-aş ruga să mi-l ungi cu puţină cocă.

Şi după ce brutarul îi unse laba cu cocă, lupul alergă într-un suflet la morar şi-l rugă şi pe el:

        - Ţi-aş rămâne îndatorat dac-ai presăra niţică făină albă peste piciorul asta!

Morarul mirosi că jupânul lup vrea să umble cu şoalda, că se pregăteşte să întindă vreo cursa cuiva, şi se împotrivi cât putu. Dar cumătrul lup îşi rânji colţii şi se răsti la el:

        - Dacă nu-mi faci pe voie, să ştii ca te sfâşii! Şi morarul, ca un om fricos ce era, se grăbi să-i presare laba cu făină, numai să-şi scape pielea. Că vezi, aşa sunt unii oameni... Blestematul de lup îşi luă picioarele la spinare şi se înfiinţă a treia oară la căsuţa caprei. Bătu la uşă, cioc, cioc, şi strigă subţirel:

        - Dragi copilaşi, deschideţi uşa, că sunt eu, mama voastră! Şi-am adus pentru fiecare câte ceva bun. Dar iezii se grăbiră să-i răspundă:

        - Arată-ne mai întâi laba ca să vedem de eşti într-adevăr măicuţa noastră şi apoi ţi-om deschide.

Hoţomanul de lup ridică laba până la fereastră şi când văzură iezii că-i albă, nu se mai îndoi nici unul şi, tranc, traseră ivărul de la uşă. Şi ce să vezi, în prag îşi rânjea colţii lupul!

        Iezii încremeniră de spaimă şi dădură să se ascundă care încotro. Unul sări, ţuşti, sub masă, al doilea se tupilă în pat, al treilea se vârî în vatră, al patrulea se furişă în bucătărie, al cincilea intră în dulap, al şaselea se piti sub lighean şi al şaptelea se adăposti tocmai în cutia pendulei.

        Lupul îi dibăci însă care pe unde se ascunsese şi cum n-avea vreme de pierdut, îi înşfăcă pe rând. Şi aşa se făcu de apucară cu toţii drumul gâtlejului... Numai pe iedul cel mic, care se ascunsese în cutia pendulei, nu fu chip să-l găsească. După ce-şi umflă burdihanul, lupul ieşi alene din casă, se întinse pe covorul de iarbă verde, la umbra unui copac, şi adormi buştean.

        Trecu ce trecu, dar nu prea mult, şi mama capră se întoarse din pădure. Şi mai-mai să-şi iasă din minţi de ce-i văzură ochii... Uşa se hâţâna dată în lături şi toată casa era vraişte. Scaunele, băncile, masa zăceau răsturnate; pernele şi plapuma fuseseră smulse de pe pat, iar din lighean nu mai aveai ce alege. Cât despre iezi, nici urmă. Strigă capra pe fiecare, pe nume, dar nimeni nu răspunse. Când dădu să-l strige şi pe prâslea, desluşi de undeva un glas înăbuşit:

        - Măicuţă dragă, eu sunt aici, în cutia pendulei!

Capra îl scoase de acolo pe iedul cel mic şi el prinse a-i povesti cum i-a înşelat lupul şi cum i-a înşfăcat apoi pe cei şase frăţiori mai mari şi le-a dat drumul pe gâtlej... Acu' nu mai trebuie să vă spun eu cât i-a plâns biata capră, că vă închipuiţi singuri!

        Ca să-şi mai ogoiască durerea, capra ieşi din casă şi iedul cel mic, ca umbra, după ea. Şi ducându-se ei spre grădină, îl zăriră pe lup sub un copac, dormind şi sforăind de tremurau crengile.

        Capra căta la el, cercetându-l din toate părţile, şi rămase ca năucă... Pasămite, băgase de seamă că-n burduhanul lui cel umflat se mişca şi se zvârcolea ceva.

        "Doamne, Dumnezeule, gândi capra, oare n-or mai fi trăind bieţii mei copilaşi, pe care i-a înghiţit tâlharul de lup?"

Îl trimise pe prâslea fuguţa acasă, să aducă foarfecă, ac şi aţă, şi, fââşş! tăie burdihanul lupului! N-apucase bine să facă o tăietură, că un ied şi scoase capul afară. Şi-n timp ce tăia mai departe, iezii începură să sară afară, unul după altul. Şi erau vii şi nevătămaţi toţi şase; în lăcomia ei, dihania îi înghiţise aşa întregi cum erau, fără a-i mai mesteca. Şi ţin-te bucurie! Prinseră a o îmbrăţişa pe măicuţa lor dragă, săltând într-un picior ca un croitoraş când e ginerică. Dar bătrâna îi potoli, îndemnându-i să vadă de-un lucru ce nu suferea amânare:

        - Mai bine v-aţi grăbi să aduceţi nişte bolovani, ca să umplem cu ei burdihanul nelegiuitului ăsta de lup, cât mai zace toropit de somn!

Iezii începură a căra la repezeală bolovani şi îndesară în burdihanul dihaniei cât de mulţi încăpură. Apoi bătrâna îi cusu repede burta la loc şi mişca acul cu atâta iscusinţă, că lupul nici măcar nu apucă să simtă ceva.

        După ce se sătură el bine de somn, se ridică anevoie în picioare şi cum bolovanii din burtă îi pricinuiau o sete grozavă, porni către o fântână, cu gândul să-şi potolească setea.

Dar cum începu să umble, zdronca-zdronca, prinseră a se izbi şi bolovanii în burduhan. Şi parcă presimţind că la mijloc nu-i lucru curat, începu să strige:

                                Ce tot sare-ncolo-ncoace,

                                Prin stomac, şi nu-mi dă pace?

                                Iezii sar. Asta aşa e!

                                Sau, cumva, or fi pietroaie?!

Şi când ajunse la fântână şi se plecă să bea apă, bolovanii cei grei îl traseră la fund. Cei şapte iezi văzuseră de departe toată întâmplarea şi, venind tot într-o goană, strigau cât îi lua gura:

        - Lupul a crăpat! Lupul a crăpat!

Şi de bucurie, începură a juca împrejurul fântânii, împreună cu maica lor, capra cea bătrână.

Continue Reading | comentarii

Iepurasul

Iepurasul are blanita,
Urechi lungi si o codita.
Fuge, fuge-n sus si-n jos,
Pentru ca este fricos.

Continue Reading | comentarii

Tic-Tac, Tic-TAC

Tic-Tac, Tic-TAC
Scoala-te , Gheorghita!
Ca e timpul sa pornesti
Catre gradinita!

Continue Reading | comentarii