A fost odata un om, caruia i se urase cu desertaciunile cetatilor si se facuse sihastru. Vezi ca vazuse el ca tot nu e nimic de lumea asta oarba si d-aia se dusese in sihastrie. Acolo el avu vecini fiarele padurilor, si asa de bun era el la Dumnezeu, incat toate dobitoacele i se inchinau si ii lingeau picioarele cand se intalneau cu dansul.
Într-una din zile, ducandu-le el la marginea raului, ce curgea prin padurea aceea, ca sa se spele, vazu un sicrinel, incheiat si smolit bine, ca vine pe apa si se opreste de marginea unde sta el, si indata auzi ca oracaieste ceva ca un copilas.
Statu putin si cugeta el, ca ce sa fie asta? Dar dupa ce se ruga putin, ca sa se departeze de el ispita satanei, daca ispita ar fi, si dupa ce vazu ca oracaitul se inteteste, necum sa piara dinaintea lui, prinse a scoate sicriasul la margine. Si, deschizandu-l, gasi intr-insul un copil mic ca de doua saptamani. Cum il lua in brate, copilul tacu.
Atunci sihastrul multumi lui Dumnezeu ca i-a trimis suflet de om cu care sa-si mai petreaca uratul in bungetul ala de codru.
De gatul copilului gasi un baier in care citi pustnicul ca acel copil este fiu al unei fete de imparat.
De crescut, ar fi voit pustnicul sa-l creasca, dara nevoia era cu ce sa-l hraneasca. Atunci plecandu-si genunchii se ruga Domnului cu caldura, si indata rasari ca din pamant din iarba verde un smochin mare, cu roadele, unele in mugur, altele in floare, altele in parg, iara altele coapte si numai bune de mancat. Dete copilului zeama stoarsa din o smochina, si manca copilasul, de se minuna si sihastrul.
Asa il crescu el acolo, pana se facu maricel, incepu a umbla si a manca si cate altceva ce-i da sihastrul.
Dupa ce se mai mari, invata pustnicul pe fiul sau de suflet sa citeasca, si sa-si adune radacini si alte verdeturi pentru hrana. Si asa petreceau ei acolo in tihna, fara sa-i supere cineva, batranul invatand pe copil tot ceea ce stia el despre lume si ale lumii, copilul ascultand si bagand la cap tot ce-l invata tata-sau cel dat lui de sus.
Trecu asa cativa ani. Cand, intr-una din zile batranul spuse fiului sau ca o sa se duca la Dumnezeu.
- Sa nu te sperii, dragul meu, ca are sa vie un leu groaznic sa-mi sape groapa, si tu sa ma bagi intr-insa si sa ma acoperi cu pamant. Apoi sa te sui in podul colibei mele si sa iei d-acolo fraul ce vei gasi si sa-l scuturi.
Înca vorbind, pustnicul se culca si adormi somnul cel de veci. Baiatul planse cu foc, vazandu-se singur. Apoi iata, nene, ca leul cel groaznic venea racnind. I se facu baiatului parul maciuca in cap de frica, dara, aducandu-si aminte de vorbele batranului, se linisti si privi cum sapa groapa, in care el puse pe tata-sau, si il acoperi cu pamant. Dupa ce baiatul facu precum ii zisese batranul, leul se duse in treaba lui si nu se mai intoarse pe acolo.
